SCRISOAREA DE INTENȚIE: UTILITATE, RISCURI ȘI RECOMANDĂRI DIN PRACTICA INSTANȚELOR

Scrisoarea de intenție (Letter of Intent – LoI) este o etapă importantă în tranzacțiile din România, fie că este vorba de preluarea unei societăți, de vânzarea unor active strategice sau a unui fond de comerț, negocierea unui pact între asociați sau crearea unui joint-venture.

Deși nu este reglementată expres în Codul civil sau în Legea societăților nr. 31/1990, ea poate produce efecte juridice.

Practica instanțelor, inclusiv cea creată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție de către societatea noastră de avocatură, arată că LoI nu este un simplu document formal, ci un instrument care poate genera răspundere contractuală și financiară.

Ce este o scrisoare de intenție?

LOI este o construcție juridică frecvent folosită ca document precontractual prin care părțile stabilesc liniile generale ale unei tranzacții, în funcție de specificul acesteia: obiectul operațiunii, condiții pentru finalizarea tranzacției, metoda de evaluare (de exemplu, prin aplicarea unui multiplu de EBITDA ajustat), prețul orientativ, eventual, clauze diverse dar importante (confidențialitate sau exclusivitate), condițiile în care părțile se pot retrage din negocieri, etc. Acest act se semnează, de regulă, după discuțiile preliminare, dar înainte de faza de audituri (due diligence) și de redactarea contractului final. În mediul de afaceri, LoI are rolul de a oferi un cadru de lucru justificat de complexitatea tranzactiei avute în vedere și chiar de implicațiile acesteia pe piață, de situația juridică incertă a unora dintre active, de procedura decizională specifică sau chiar de lipsa de certitudine, atunci când este cazul, cu privire la aprobarea tranzacției de către anumite autorități (Consiliul Concurenței, CEISD, etc).

Care este valoarea juridică a LoI?

Codul civil român trasează câteva repere de ordin general: •

• art. 1178 și următoarele – privind promisiunea de a contracta;
• art. 1183 – obligația de bună-credință în negociere.

Astfel, LoI poate avea un caracter:

• neobligatoriu / neangajant, dacă exprimă doar dorința părților de a continua discuțiile;
• parțial obligatoriu, atunci când clauze precum cea de confidențialitate sau cea de exclusivitate sunt formulate în mod clar;
• de angajament contractual, dacă formularea din document, limbajul utilizat, depășește intenția și se transformă într-o promisiune fermă.

Am putea spune, extrapolând, că titlul documentului nu este decisiv: ceea ce contează este formularea concretă a clauzelor.

“Relevanță în stabilirea instanței general competente prezintă identificarea naturii juridice a scrisorii de intenție, astfel cum aceasta transpare din clauzele ce o alcătuiesc, iar analiza conținutului clauzelor relevă faptul că acestea instituie în favoarea tuturor părților semnatare drepturi și obligatii, conferindu-i astfel natură juridică contractuală. Față de obiectul său și de termenii în care este redactat, acest contract nu poate fi asimilat niciunui contract numit, având o natură reală, mixtă în sensul avut în vedere de doctrină și care își produce efectele în temeiul principiului libertății contractuale, expresie a autonomiei private, persoanele fizice și juridice fiind libere să se autoguverneze încheind orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse imperativ de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, principiu consacrat de art. 1169 Cod civil”, se arată în Hotărârea ÎCCJ nr. 1725 din 2022.

Practica instanțelor: cazul câștigat de GRUIA DUFAUT ȘI ASOCIAȚII

Un exemplu semnificativ care demonstrează forța juridică a scrisorii de intenție este litigiul câștigat în instanță, prin Decizia ÎCCJ, de echipa Gruia Dufaut și Asociații, formată din Teodora Koletsis, Avocat Asociat, și Florin Dogaru, Avocat Senior.

În speța respectivă un important producător de zahăr român s-a întors împotriva potențialului cumpărător care a refuzat, fără justificare, să continue procesul de achiziție, deși semnase o scrisoare de intenție cu clauză de exclusivitate.

Instanța supremă a constatat că formulările (clauzele) folosite în LoI erau suficient de ferme pentru a produce efecte juridice și a obligat cumpărătorul la plata unor despăgubiri totalizând peste 4 milioane de euro.

Această decizie, rămasă definitivă la capătul a aproape 7 ani de judecată, a creat un reper important pentru tranzacțiile din România: Curtea a analizat natura juridică a intenției și a stabilit că scrisoarea de intenție are forța juridică contractuală, este de natură reală, mixtă și creează obligații pentru părțile contratuale – un contract nenumit care creează drepturi și obligații pentru semnatari.

Instanța a reținut, de asemenea, că potențialul cumpărător nu a respectat principiul bunei-credințe, întrucât a invocat, în final, două motive fără temei pentru a refuza achiziția activelor. Argumentele prezentate nu aveau fundament nici în negocierile dintre părți, nici juridic. Refuzul de a încheia tranzacția după 18 luni de discuții – în condițiile în care vânzătorul a acționat cu bună-credință și a acceptat chiar reducerea prețului – a confirmat reaua-credință a cumpărătorului și încălcarea obligațiilor asumate prin scrisoarea de intenție.

„Așadar, se arată în Decizia instanței, susținerea potențialului cumpărător că nu ar fi vorba decât de un simplu document precontractual, care ar da naștere exclusiv unor obligații de negociere, sunt nefondate, interpretarea propusă lipsind de efecte juridice clauza precontractuală prevăzută (...) în scrisoarea de intenție, ceea ce legiuitorul român interzice expres prin alin. 3 al art. 1268 Cod civil: clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul. Nesemnarea unui Memorandum of understanding nu constituie un argument în sprijinul tezei avansate de societatea recurentă, tocmai pentru că părțile sunt libere să își asume obligații în acord cu principiul autonomiei de voință, aspect reliefat, de altfel, și de către instanța supremă, în decizia de casare pronunțată; iar acest principiu implica și respectul „cuvantului dat” așa cum libertatea presupune răspunderea pentru actele săvârșite, art. 1270 și art. 1350 din Codul civil fiind corect aplicate de către Curtea de Apel”.

Riscuri și recomandări practice

Deși este un instrument util, LoI ascunde și o serie de riscuri de care trebuie să se țină seama:

• o formulare ambiguă poate genera litigii ce se pot dovedi de durată și supuse interpretărilor instanței de judecată;
• clauzele prea detaliate pot transforma intenția de a negocia în vederea contractării, într-un angajament având forța juridică a unui contract;
• clauza de exclusivitate poate fi folosită de potențialul cumpărător pentru a diminua interesul altor cumpărători. De asemenea, din perspectiva cumpărătorului, ar trebui analizat dacă perioada de exclusivitate aleasă este rezonabilă sau dacă poate fi folosită de vânzător pentru a grăbi procesul de negociere. Pentru a diminua astfel de riscuri este necesară identificarea unor mecanisme juridice adecvate și formularea clauzelor corespunzatoare.

Așadar, LoI ar trebui să conțină clauze clare privind cel puțin intenția părților, structura tranzacției, obiectul, prețul estimativ sau modalitatea de estimare a acestuia, modalitatea de plată, eventualele condiții suspensive sau condiționări (audituri, avize sau autorizații etc).

De asemenea, se recomandă formularea unei clauze privind lipsa caracterului obligatoriu al LoI cu excepția unor clauze expres declarate obligatorii (confidențialitate, exclusivitate) și care supraviețuiesc inclusiv încetării LoI.

În concluzie, trebuie reținut că scrisoarea de intenție nu este doar un gentleman’s agreement. În România, ea s-a impus ca instrument de lucru în negocieri, dar poate avea consecințe juridice semnificative, așa cum am arătat. Prudența și redactarea atentă sunt esențiale. Pentru investitori și antreprenori, consultanța juridică înainte de semnarea unei LoI nu este un cost suplimentar, ci o investiție sigură pentru a evita litigii ulterioare.